Privesc ceasul cum isi misca limbile lasandu-ma inafara timpului si a aspatiului.Ametesc.Inchid ochii , nu mai are rost sa sper la ceva mai bun, simt lacrima calda cum se prelinge pe obrazul meu rece si alb. Nu a mai ramas nimic in urma mea, vreau ca lumea sa vada, sa auda, sa simta ce vreau sa spun fara sa critice,fara sa vrea sa schimbe ceva, sa accepte...
Nu mai vreau sa ma indragostesc de straini ,nu mai vreau sa iubesc, vreau sa nu-mi pese, vreau sa uit de tot ce s-a intamplat, vreau sa inchid ranile,sa le vindec,vreau sa pot spera la o noua viata, la un nou suflet,unul ce sa fi cunoscut candva fericirea.
Lumina s-a stins de mult,intunericul s-a lasat,umbrindu-ma,aruncandu-ma departe, mult prea departe, intru-n loc plin de invidie,rautate,falsitate...Nimeni nu a auzit vreodata ce am avut de spus...Toti au cerut,
nimeni nu a oferit mai mult!
Noapte, miez de noapte ,fiecare miez de noapte devine o alta noapte alba...Nu mai dorm, nu mai visez, nu mai vreau sa ma mai trezesc , vreau sa adorm pentru totdeauna in asteptarea printului care sa ma rezeasca.E doar un vis infantil...
Am pierdut mereu ceea ce nicodata nu am avut cu adevarat...Am pierdut prieteni...falsi,dar pe care ii iubeam,am pierdut iubirea pe care nu am avut-o ,poate,niciodata, am pierdut increderea,fericirea si libertatea...
Sufletul se zbate in agonie asteptand acel moment ce nu mai vine.Nu stie nici el ce asteapta defapt...Sa fie fericirea,iubirea,curajul?? El asteapta...!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu